Soarele arde cu blândețe podoaba verde a dealului cetății dacice de la Costești. Arde și încălzește pământul bătătorit de ploi și de ninsori, dar și de pașii celor care au trecut prin acest ținut de-a lungul miilor de ani. Un pământ încărcat și greu încercat, cu o istorie adâncă, înălțătoare și adevărată. Un pământ care poartă cu mândrie urmele neșterse ale amprentelor pline de semnificații ale trăitorilor acestor locuri. Ele au fost impregnate peste tot în tot acest ținut binecuvântat de Dumnezeu, de-a lungul miilor de ani, de către strămoșii noștri dragi, geto-dacii. 

Totul freamătă în jurul bărbatului care pășește încet, apăsat, și urcă gânditor, în rugăciune, pe drumul care duce la străvechea cetate. Ajunge la porțile ei, spune o rugăciune, apoi intră prin tainica și nevăzuta poartă a acesteia. Întreaga sa ființă fremăta de bucuria revederii. Urcă încet, respirând adânc și rar, pe marele platou. Deși este numai el acolo, are clar sentimentul că, de fapt, nu este singur.

Se simte înconjurat de o lume nevăzută care, într-o primă fază, îl analizează cu atenție, apoi îl mângâie și îi  aduce în suflet o liniște vie care îl face să cadă apoi într-o visare binefăcătoare. Este o trăire interioară profundă. Aceasta se transformă apoi, brusc, într-o revelație, o viziune, total neașteptată.

„Vede” cu „ochii” sufletului său imagini care, într-o prima fază, îl surprind și apoi îi aduc o stare de fericire pe care o mai simțise, cu ani în urmă, într-o zi de Grație Divină. Atunci când, pentru prima oară, văzuse Lumina…

Bărbatul rămâne tăcut, într-o stare de beatitudine, și are senzația că plutește parcă deasupra platoului cetății de la Costești

Își „vede” trecutul ca fiu al neamului său. Prin fața ochilor săi se perindâ momente ale trăirilor sale în aceste locuri binecuvântate. Își vede frații și surorile, se vede pe sine iubind și luptând, în același timp, pe acele dealuri, pentru Viață și pentru Adevăr.

Simte pentru prima oară cu claritate Forța Neamului, realizează brusc ce înseamnă și ce este ea de fapt. Simte și aude cu toată ființa lui chemarea strămoșilor. O chemare care nu constituie un îndemn la întoarcere în trecut, ci un sfat blând prin care ei, strămoșii, îi cer să nu uite de valorile spirituale ale neamului său și să le aducă în prezent. Să le arate, fără ezitare, poporului său.

Duhul său, sufletul său, împreună cu entitățile spirituale din jur, înalță o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Soarele își întețește brusc Lumina, dar el remarcă, plin de uimire, că nu mai simte aproape de loc dogoarea acestuia. Simte însă altceva, un alt tip de căldură, una care nu îl toropește, nu îl arde, ci din contră, surprinzător, îl răcorește, îl învăluie într-un mod plăcut, îl trezește la viață.

Simte freamătul platoului însorit, simte toate existențele din jurul său care vibrează parcă din ce în ce mai înalt, în ton cu natura înconjurătoare. Tot cel înconjoară, se bucură, miroase a Iubire.

Dintr-o dată aude greierii cântând, într-un glas, acompaniați de o mulțime de păsări ale pădurii. Privește spre cer și vede în fața ochilor săi un albastru ireal. Apoi, vin „păsările cerului”, îngerii, o mulțime de entități spirituale îngerești care se îmbrățișează cu toate celelalte existențe prezente. Împreună cu entități spirituale ale locului, sau venite cu mare alai de prin toate ținuturile sacre ale Daciei străbune, se pregătesc de sărbătoarea care urma să înceapă…

La un moment dat, duhul omului se prinde, împreună cu celelalte entități spirituale, într-o horă amețitoare și în același timp înălțătoare: hora geto-dacilor. În mijlocul acestei înlănțuiri frățești apare brusc un mare rug aprins. El, dă un plus de strălucire acelui loc și acelei hore sacre…

Pe neașteptate, deasupra lui, deasupra rugului aprins, se ivește semeț, falnic, purtând un veșmânt simplu preoțesc, alb strălucitor, cu pletele lui la fel de albe mângâiate de vânt, cu brațele larg deschise…  Zalmoxe.

Omul, rămâne încremenit de uimire. Este pentru prima oară când îl „vede”. Nu știe prea multe despre el, dar ceva sau cineva îi spune că acel bătrân înalt și drept ca o lumânare, cu ochii săi pătrunzători și  strălucitori ca două stele, nu poate fi altul decât Marele și Iubitul conducător spiritual al geto-dacilor.

Bărbatul se uita fascinat la chipul semeț și strălucitor al acestuia și vede cum Zalmoxe îl privește cu insistență…

Apoi, fără să spună vreun cuvânt, își ridică încet mâna dreaptă și o fixează deasupra tuturor celor uniți în acea horă sacră într-un gest de binecuvântare divină.

Bărbatul își pleacă încet capul cu pioșenie și adânc respect. Simte energia uriașă a Iubirii care începe să crească vertiginos în el. Își ridică ușor privirea sperând, cu toată ființa sa, că Zalmoxe nu a plecat și că îl va mai vedea măcar o clipă.

Tresare, cutremurându-se. În fața lui, pe același rug aprins stă acum Altcineva, care îi zâmbește larg și apoi încet, face asupra lui precum și a entităților spirituale prezente, semnul Sfintei Cruci. Apoi, privindu-l cu ochii Săi strălucitori, în care se putea vedea limpede Iubire Sa nețărmurită, îi spuse ferm, liniștit și blând:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. ”

Îi cuprinde apoi pe toți cu brațele Sale larg deschise, într-o îmbrățișare frățească, dumnezeiască. Apoi, privind în ochii larg deschiși ai bărbatului, îi spuse rar, blând și apăsat:

Mergi și amintește fraților și surorilor tale, fraților și surorilor Mele, sfatul pe care vi l-am dat cândva vouă ca oameni și frați ai mei:

„Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să va iubiți unul pe altul.”

Mergi și amintește fraților și surorilor tale, fraților și surorilor Mele, sfatul pe care vi l-am dat cândva vouă ca oameni și frați ai mei:

„ Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.”

Bărbatul îngenunche cu credință și  spuse încet făcându-și semnul Sfintei Cruci:

Așa voi face!

Când își ridică privirea, El numai era, dar deasupra rugului aprins, înălțându-se spre Cer într-o ardere paradisiacă, văzu,  cât se poate de clar Focul Sacru, Focul Iubirii Sale.

Greierii, acompaniați de păsările pădurii împreună cu „păsările cerului” se pregătesc de partea finală a concertului lor…

Un final sublim și înălțător, în acord cu întreaga natură înconjurătoare care cântă și ea, în armonie cu sufletul omului îngenuncheat în fața rugului aprins, cu sufletele celorlalte existențe vii care tocmai trăiseră împreună un moment înălțător, o binecuvântare dumnezeiască.

Bărbatul se ridică ușor, apoi rămâne drept în mijlocul marelui platou…

Vibrând din toată ființa sa rosti încet, așa ca pentru sine, cu o voce coborâtă dar în care se simțea multă fermitate și o hotărâre de nezdruncinat: Mă voi întoarce la Rădăcini!

*

Doriți să pătrundeți în tainele Inițierii „Focul Sacru”?

Este necesar să faceți un prim pas. Participați la cursul online de dezvoltare spirituală: „Cunoaște-te pe tine însuți”. Este un curs introductiv, dar foarte util.

Detalii aici:  https://foculsacru.ro/cursuri-de-dezvoltare-spirituala/