• fragment din cartea Din tainele Învățăturii Iubirii

Soarele arde cu blândețe podoaba verde a dealului cetății dacice de la Costești. Arde încălzind pământul bătătorit de ploi și de ninsori, dar și de pașii celor care au trecut prin acest ținut de-a lungul miilor de ani. Un pământ greu încercat, încărcat cu o istorie adâncă, înălțătoare și adevărată. Un pământ care poartă cu mândrie amprentele energetice și informaționale, pline de semnificații, ale trăitorilor acestor locuri. Ele au fost impregnate de-a lungul miilor de ani de traco-geto-dacii noștri dragi, de străbunii noștri Inițiați, în toate cele care se găsesc în acest ținut binecuvântat de Dumnezeu.

Totul freamătă în jurul bărbatului care, încet și apăsat, urcă cu hotărâre pe drumul care duce la străvechea cetate. Ajungând la porțile ei spune o rugăciune, apoi intră prin tainica și nevăzuta poartă a acesteia, fremătând de bucuria revederii. Urcă încet, îngândurat, pe marele platou. Deși este numai el acolo, are clar sentimentul că nu este singur. Se simte înconjurat de o lume nevăzută care, într-o primă fază îl analizează cu atenție, apoi, îl mângâie, aducându-i în suflet o liniște vie, o pace care îl face să cadă într-o visare binefăcătoare. Are o trăire interioară profundă, care brusc se transformă într-o revelație neașteptată. „Vede” cu „ochii” sufletului său imagini care, la început, îl surprind, apoi îi aduc în suflet o stare de fericire pe care o mai simțise într-o zi de grație, cu ani în urmă. Atunci când, pentru prima oară, a  văzut Lumina.

Bărbatul rămâne tăcut, într-o stare de beatitudine, și are senzația că plutește parcă deasupra platoului cetății de la Costești. Își „vede” în câteva minute trecutul. Își vede frații și surorile, se vede pe sine iubind și luptând în același timp acolo, pe acele dealuri, pentru Viață și pentru Adevăr. Simte pentru prima oară cu claritate Forța Iubirii, realizează brusc ce înseamnă și ce este Ea de fapt. Simte și aude cu toată ființa lui chemarea străbunilor. O chemare care nu constituie însă un îndemn la întoarcere în trecut, ci un sfat blând prin care ei îi cer să nu uite de valorile spirituale ale neamului său. Să le scoată la suprafață și să le arate, fără ezitare, poporului său.

Duhul și sufletul său, împreună cu entitățile spirituale din jur, înalță o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Soarele își întețește Lumina, dar el remarcă, plin de uimire, că nu mai simte aproape de loc dogoarea lui. Simte însă altceva, un alt tip de căldură, una care nu îl toropește, nu îl arde, ci din contră, surprinzător, îl răcorește, îl învăluie într-un mod plăcut, îl trezește la viață.

Simte freamătul platoului însorit, simte toate existențele din jurul său care vibrează parcă din ce în ce mai înalt, în ton cu natura înconjurătoare, totul în jurul său se bucură și miroase, din ce în ce mai tare, a Iubire. La un moment dat, aude greierii cântând într-un cor amețitor acompaniați de o mulțime de păsări ale pădurii. Privește spre cer și vede în fața ochilor săi un albastru ireal. Apoi, vin „păsările cerului”, o mulțime de entități spirituale îngerești care se îmbrățișează cu toate celelalte existențe prezente, entități spirituale ale locului, entități spirituale venite cu mare alai de prin toate ținuturile Grădinii Mamei Cerești la sărbătoarea care se pregătea.

La un moment dat, sufletul omului, fremătând, se prinde, împreună cu celelalte entități spirituale, într-o horă inițiatică amețitoare și în același timp înălțătoare. În mijlocul acestei înlănțuiri frățești apare un mare rug aprins care dă un plus de strălucire acelui loc și acelei hore inițiatice.

Pe neașteptate, deasupra rugului se ivește semeț, falnic, purtând un veșmânt simplu preoțesc, alb strălucitor, cu pletele lui la fel de albe mângâiate de vânt, cu brațele larg deschise, Zalmoxe.

Omul rămâne încremenit de uimire. Este prima oară când îl „vede”. Nu știe prea multe despre el, dar ceva sau cineva îi spune că acel Bătrân înalt și drept ca o lumânare, cu ochii săi pătrunzători și  strălucitori ca două stele, nu poate fi altul decât Marele Conducător Spiritual al Inițiaților geto-daci.

Bărbatul se uita fascinat la chipul semeț și strălucitor al acestuia și vede cum Zalmoxe îl privește insistent.

Apoi, Marele Preot Zalmoxian, fără să spună vreun cuvânt, își ridică încet mâna dreaptă și o fixează deasupra tuturor celor aflați în acea horă sacră, dar și asupra personajului nostru central, într-un gest de binecuvântare divină.

Bărbatul își pleacă încet capul cu pioșenie și adânc respect. Nu simte decât energia uriașă a Iubirii care începe să crească vertiginos în el. Își ridică ușor privirea sperând, cu toată ființa sa, că Zalmoxe nu a plecat și că îl va mai vedea măcar o clipă. Tresare. În fața lui, deasupra aceluiași rug aprins, stă acum un tânăr de o frumusețe fără seamăn care îi zâmbește larg, face asupra lui precum și asupra entităților spirituale prezente, semnul Sfintei Cruci, apoi, privindu-l cu ochii Săi strălucitori, îi spuse ferm, liniștit și blând: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. ” Îi cuprinde apoi pe toți cu brațele Sale larg deschise, într-o îmbrățișare frățească, dumnezeiască și privind în ochii larg deschiși ai bărbatului, rostește rar și apăsat: Mergi și amintește fraților și surorilor tale, fraților și surorilor Mele, sfatul pe care vi l-am dat cândva vouă ca frați ai Mei: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să va iubiți unul pe altul.”

Bărbatul se închină cu smerenie și adâncă pioșenie. Apoi, când ridică privirea, El numai era, dar deasupra rugului aprins, înălțându-se spre Cer într-o ardere paradiziacă, văzu cât se poate de clar strălucirea fără asemănare a Focului Sacru.

Greierii, acompaniați de păsările pădurii, pregătesc, de acum, partea finală a concertului lor. Un final sublim și înălțător, în acord cu întreaga natură înconjurătoare care cântă și ea, în armonie cu duhul și sufletul bărbatului, cu duhurile și sufletele celorlalte entități spirituale prezente, cu trup sau fără trup, care tocmai trăiseră împreună un moment înălțător, o binecuvântare dumnezeiască.

Bărbatul rămâne drept în mijlocul marelui platou. Apoi, vibrând cu toată ființa sa, rosti încet, așa ca pentru sine, cu o voce coborâtă în care se simțea însă multă fermitate și o hotărâre de nezdruncinat: Mă voi întoarce la rădăcini!  Așa, a început totul.