Se spune că atunci când un duh se hotărăște să vină la trup își alege cu multă atenție viitorii părinți pe care îi studiază vreme îndelungată şi în funcție de caracteristicile acestora, de legăturile care au existat între el şi duhurile lor în alte vieți terestre, își programează una sau mai multe dintre componentele misiunii sale viitoare.

Iată așadar, ce face duhul, printre multe alte pregătiri, înainte de întrupare.

Să vedem însă ce fac viitorii părinți.

Marea lor majoritate sunt total nepregătiți din punct de vedere spiritual, pentru a avea un copil, dar la acest lucru nici măcar nu se gândesc. Ei se concentrează, de regulă, doar asupra nevoilor materiale şi a eforturilor pe care trebuie să le facă ca viitori părinți în această direcție.

Asta nu este rău întrucât sunt destul de mulți cei care nici măcar nu se gândesc la acest aspect şi cred că pot face un copil, sau chiar mai mulți, fără a avea condiții minime necesare pentru creșterea lor: un acoperiș deasupra capului, un venit asigurat, condiții de trai decente. Unii dintre aceștia vor spune legat de acest aspect: lasă că are Dumnezeu grijă de ei. Cred că cei care au spus sau vor spune asta au dreptate dar… numai până la un anumit punct.

Zice o vorbă din bătrâni: „Dumnezeu îți dă, dar… nu îți bagă în traistă”.

Asta însemnând că El te ajută (în anumite condiții bineînțeles) dacă Îi ceri asta, dar nu îți rezolvă problemele în timp ce tu trândăvești. Prin urmare, trebuie să te implici activ, benefic în viața social-economică, spirituală a comunității din care faci parte ca să poți duce în consecință un trai cinstit şi decent necesar creșterii unui copil.

Acestea sunt însă doar unele aspecte de tip material. Însă, neajunsurile, necazurile, suferințele cele mai mari, sunt legate de faptul că, de cele mai multe ori, viitorii părinți, așa după cum am spus, nu beneficiază de o minimă pregătire, educație spirituală.

Nimic nou sub soare ași spune, din moment ce acest lucru a ajuns să fie o normalitate în lumea în care trăim. Manifestarea carențelor, la modul general, a ajuns astăzi să fie normalitate, pe când manifestarea virtuților divine încet, încet, o anormalitate.

Prin urmare, normalitatea devine anormalitate şi invers, anormalitatea este privită ca normalitate. Credința în Dumnezeu este privită ca o slăbiciune, iar necredința ca o virtute. Am citit undeva un comentariu ce se dorea înțelept.

El suna cam așa: sunt ateu deci… gândesc. Înseamnă oare că noi cei care credem în existența Creatorului nu gândim?

Este ridicol. La fel ca și modul în care pune problema persoana respectivă care prin poziția sa dă de fapt dovadă de un rudimentarism extrem.

De la necredință, de la rudimentara pregătire spirituală a majorității pleacă toate nenorocirile, toate suferințele în această lume. Şi nu se vor sfârși decât atunci când lucrurile se vor pune pe făgașul lor normal şi oamenii vor conștientiza că există Legi Divine superioare tuturor legilor după care este guvernată lumea în care trăim. Acestea sunt Legile lui Dumnezeu.

Şi în ceea ce privește subiectul nostru, cauza multor eșecuri în viața de familie este tot nerespectarea acestor Legi, cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință.
Ar fi foarte multe de spus în această direcție, însă acum voi puncta pe scurt doar anumite aspecte esențiale care ar trebui cunoscute de toate cuplurile, de către toți tații şi toate mamele acestei Planete.

Voi începe cu începutul drumului pe care ar trebui să-l parcurgem fiecare, ca viitori părinți.

Începutul ar trebui să fie cel al rugăciunii intense adresate lui Dumnezeu pentru a ne dărui un copil, pe acela care consideră El că îl merităm. Un copil care să ne ajute în această viață să elevăm şi împreună să mai facem un pas pe drumul întoarcerii „Acasă”.

Majoritatea părinților credincioși (că la cei necredincioși nici nu se pune problema) omit din necunoaștere să facă asta.

Ei se roagă pentru sănătate, pentru realizări materiale, sociale, profesionale dar, pentru un lucru atât de important, nu cer ajutorul lui Dumnezeu.

De-abia după o perioadă de intense rugăciuni ar trebui să vină şi… concepția.

Aici, lucrurile se complică şi mai mult. Cei doi, în majoritatea cazurilor, nu știu că actul sexual în sine este sacru şi din acest motiv nici nu îl tratează ca atare, privindu-l de cele mai multe ori doar ca pe o satisfacție a unor necesități fiziologice, ca pe o plăcere carnală.

Este şi așa ceva, dar mai presus decât asta este, sau ar trebui să fie, o manifestare a Iubirii la cel mai înalt nivel, drept pentru care el ar trebui sacralizat.

Dumnezeu nu trebuie să lipsească în timpul desfășurării lui, din contră ar trebui conștientizată prezența Sa şi asta pentru că, în realitate, actul în sine nu este altceva decât reprezentarea în plan material, terestru, a contopirii celor două principii primordiale: masculin şi feminin.

Toți bărbații din această lume reprezintă principiul masculin, fiind reprezentanții Tatălui Ceresc, iar toate femeile reprezintă principiul feminin şi prin urmare, sunt reprezentantele Mamei Cerești.

Actul concepției, în mod normal, ar trebui să hrănească nu numai natura inferioară. El ar trebuie să alimenteze cu energii benefice şi natura superioară. Şi toate acestea să se întâmple sub coordonarea normală şi firească a naturii divine.

Dacă energiile emanate în timpul concepției, în timpul contopirii celor două principii, hrănesc îngerii, atunci actul respectiv este unul benefic (act sacralizat prin manifestare Iubirii la nivelul naturii superioare şi divine) şi va atrage cu siguranță la întrupare un duh mai elevat. Dacă însă energiile degajate în timpul desfășurării acesteia hrănesc lumea întunecată, ele sunt malefice (act nesacralizat – manifestarea Iubirii numai la nivelul naturii inferioare) vor îngreuna venirea la trup a unui duh elevat şi drept urmare șansele venirii unui duh mai puțin elevat vor crește corespunzător.

Să considerăm că actul concepției a avut loc. Ce urmează?

Ei bine, urmează o perioadă decisivă aș putea spune pentru viitorul pruncului şi al părinților lui. Perioadă care este tratată de cele mai multe ori, de asemenea, extrem de superficial.

Duhul, după nouă zile de la concepție, vine şi împreună cu duhurile celor doi părinți, începe să-şi construiască viitorul trup. Puțini oameni știu că în acest timp sunt implementate caracteristicile de bază ale viitorului copil şi că de comportamentul celor doi părinți depind foarte multe aspecte viitoare legate de sănătatea sa, de relațiile lui cu tatăl şi mama sa terestră.

În mod normal, pe toată perioada gravidității, atât mama cât şi tatăl copilului ar trebui să trăiască în armonie, să se ferească în a intra în vibrații scăzute, în a rezona cu tot felul de răutăți ale acestei lumi.

Duhul venit la trup va fi afectat de orice emanație malefică venită din partea celor doi. Este unul din motivele așa-ziselor avorturi spontane.

Duhul nu mai suportă un anumit comportament al viitorilor săi părinți, al mamei, al tatălui sau al ambilor şi… pleacă pur şi simplu.

În toată această perioadă mama ar trebui să se hrănească corect, adică să folosească alimente naturale, să reducă la minim alcoolul, să se odihnească dormind minim șapte ore pe noapte iar somnul ei să nu înceapă mai târziu de ora 23,00.

Fumatul ar trebui oprit în totalitate, la fel şi actul sexual începând cu luna a treia de sarcină.

În toată perioada gravidității femeia şi bărbatul ar trebui să își păstreze vibratile înalte, între ei să existe pace şi armonie deplină.

În ceea ce privește nașterea, mă voi opri puțin asupra ei pentru a încerca să explic unele lucruri extrem de importante, cărora din nefericire nu li se dă de cele mai multe ori niciun fel de importanță.

Un duh venit la trup trebuie să se nască într-un anumit loc, într-o anumită zi, la o anumită oră, conform planului lui Dumnezeu pentru el, plan care şi l-a asumat cu liberul său arbitru când a hotărât să se întrupeze.

Ei bine, ce fac unele mame mai nou şi chiar îngrijorător de frecvent?
Știu că trebuie să nască aproximativ la o anumită dată însă, dintr-o dată, nu mai au răbdare şi grăbesc nașterea. Mai mult, solicită fără niciun motiv serios, întemeiat (cu toate că şi atunci, motivele sunt discutabile) nașterea prin cezariană.

Duhul asistă neputincios la toate astea şi încearcă să facă față situației. Destinul ființei în cărui trup se află este în pericol, poate fi chiar schimbat.

Uite așa, dintr-o toană a unei mame care şi-a pierdut răbdarea sau îi este teamă de durerile nașterii, duhul este nevoit să reevalueze situația şi să încerce să o compatibilizeze cu propria sa misiune mai mult sau mai puțin schimbată de acum.

Puține mame știu că durerile nașterii ard energiile malefice ale multor greșeli din trecut şi că uneori, prin acest act sacru, scapă de afecțiuni prezente sau viitoare, ce pot duce la îmbolnăviri grave şi foarte grave.

În altă ordine de idei, după naștere există o perioadă de circa un an de zile deosebit de importantă pentru prunc. El trebuie să simtă din plin iubirea celor doi părinți ai săi, iubire de care are mare nevoie. Simte orice suferință a lor, orice gând rău, vorbă rea sau faptă rea prin care ei se manifestă la un moment dat. Toate acestea îl agresează şi uneori, lasă urme adânci din punct de vedere al comportamentului său imediat dar şi viitor.

Un al aspect important este hrănirea pruncului. Un nou născut, în mod normal, ar trebui alăptat cât mai mult timp de sânul mamei sale şi nu „trecut” pe lapte de vacă sau, mai rău, lapte „praf” numai după o lună de viață (câteodată chiar mai repede).

Unele mame, carieriste de profesie, nasc și nici nu trece o lună de la naștere că se și prezintă la locul de muncă lăsând copilul în grija bunicilor sau a unei doici.
Altele constată că nu au lapte suficient şi atunci apelează la „variante”. Ultimele au o scuză, dar ar trebui să știe că dacă nu au lapte suficient sau deloc, undeva au greșit în timpul sarcinii sau înainte de asta.

Primul caz, al mamei care pune cariera sa profesională pe primul loc, constituie o gravă eroare şi urmările nu vor întârzia să apară. Ele se vor materializa, de multe ori, prin îmbolnăviri precoce ale pruncului apoi, neînțelegeri majore care vor apărea în viitor între mamă şi propriul său copil, în special la vârsta adolescenței.

Copilul, până la maturitate şi chiar şi după aceea, are nevoie de iubirea celor doi părinți, dar o iubire venită din zona naturii lor superiori şi nu din cea a naturii inferioare. Iar posesivitatea părinților se știe că este foarte des întâlnită.

Oamenii ar trebui să învețe de la păsări atunci când este vorba de creșterea şi educația propriilor copii.

Ca părinți, avem obligația în a-i creste şi instrui pentru o viață decentă, dar mai ales suntem datori față de ei cu un lucru deosebit de important: la un moment dat, în jurul vârstei de 20 de ani, trebuie lăsați să… zboare.

Știu că majoritatea celor în cauză nu vor fi de acord cu asta dar, chiar dacă se vor supăra, le spun că fac o mare greșeală procedând altfel.

Prin atitudinea lor posesivă dovedesc că de fapt nu-şi iubesc copiii la nivelul naturii superioare şi le provoacă astfel dependențe care vor constitui pentru ei, la un moment dat, un handicap greu de depășit.

Mai mult, există riscul ca cei care au o personalitate mai puternică să se răzvrătească şi astfel să apară conflicte grave între ei şi părinții lor. Am întâlnit deseori astfel de cazuri.
Am întâlnit de asemenea destui bărbați necăsătoriți sau femei necăsătorite pentru că nu se pot despărți de mama, de tata sau de amândoi.

Aici nu este vorba de o Iubire superioară între părinte şi copil, ci de atașamente păguboase care, în timp, au creat o dependență ce va aduce multe deservicii atât părinților cât şi copiilor respectivi.

Consider asta o situație patologică, nefirească şi ca orice lucru nefiresc, în neconcordanță cu Legile lui Dumnezeu.

Un alt aspect grav ce intervine des în relația părinte-copil este amestecul primului în viața fiului sau a fiicei sale, fără să i se ceară ajutorul în această direcție.
Implicarea unui părinte în noua familie a copilului său, în desfășurarea vieții de zi cu zi a acesteia, constituie de asemenea o mare greșeală, multe familii fiind distruse datorită acestei „iubiri” părintești.

Ar trebui să știm cu toții un lucru esențial în ceea ce privește calitatea noastră de părinți: copilul pe care îl avem este un dar de la Dumnezeu şi Lui îi aparține în totalitate.
Nu este un bun al nostru. Nu putem dispune de el după bunul nostru plac. Nu putem să-i îngrădim libertatea de a alege, bineînțeles atunci când el ajunge după cum am mai spus, undeva în jurul vârstei de 20 de ani.

De la această vârstă, dacă îl iubim, atunci trebuie să-i oferim libertate totală. Nu este o simplă teorie. Am aplicat asta cu proprii mei copii şi a funcționat foarte bine.
Şi asta pentru că, dacă până la acest moment al vieții copilului nostru nu am reușit să desăvârșim educația lui, nu am reușit să-l ajutăm să-şi formeze un caracter sănătos, de acum înainte șansele de a mai face asta sunt aproape nule.

El trebuie lăsat să se descurce singur, să se responsabilizeze, altfel îl handicapăm. Va fi o corvoadă pentru noi toată viața, iar când vom părăsi această lume, va fi o victimă sigură a capcanelor ei.

Priviți la așa zișii „copii de bani gata”. În aparență sunt puternici, sănătoși „nevoie mare”. În marea lor majoritate (mă refer aici la cei care nu știu să facă nimic, nu-şi pot câștiga singuri în mod cinstit existența) însă, vor fi mai târziu, când suportul material al părinților va dispărea, niște epave plutind în derivă pe această mare a vieții.

Așa că, dragi părinți, educați-vă şi din punct de vedere spiritual înainte de a avea copii şi procedați în consecință, după ce Dumnezeu vi i-a dăruit. Conștientizați că ei aparțin de fapt în totalitate Creatorului, că sunt un dar pentru voi şi în același timp o mare responsabilitate, atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Şi nu uitați, iubiți-i cu toată ființa voastră şi când vine timpul, lăsați-i să zboare liberi.

Lăsați-vă copiii în grija Sa, pentru că adevărata protecție vine întotdeauna de la El.