Înțelepciunea este o calitate dumnezeiască, obținută cu multă trudă, în urma unor lungi experiențe terestre și astrale, acumulate de-a lungul timpului de către duhul și sufletul omului.
În Dicționarul explicativ al limbii române, înțelepciunea este definită ca fiind o capacitate superioară de înțelegere și de analiză a lucrurilor, caracterizată prin cumpătare, prudență și moderație, determinată de experiență, precum și prin spirit de prevedere.
Am încercat să aflu cum defineau înțelepciunea unii dintre cei mai mari gânditori ai acestei planete. Și iată ce am găsit:
„Înțelepciunea nu este produsul școlarizării, ci al încercării de o viață pentru a o căpăta.” (Einstein)
„Înțelepciunea este partea supremă a fericirii.” (Sofocle)
„Adevărata înțelepciune înseamnă să-ți recunoști propria ignoranță.” (Socrate)
Toate definițiile amintite sunt corecte și, cu certitudine, la formularea lor a contribuit din plin și în mod decisiv chiar… înțelepciunea celor care le-au emis.
În ceea ce mă privește, cred că înțelepciunea este rodul multiplelor experiențe prin care o existență trece în timpul vieții sale. Este o capacitate superioară de sinteză și discernământ, o virtute divină prin care omul își manifestă asemănarea cu Dumnezeu.
Înțelepciunea nu trebuie confundată în niciun caz cu inteligența. Prima este superioară din toate punctele de vedere, chiar dacă, într-un mod aparent neașteptat, marea majoritate a oamenilor inteligenți nu sunt de acord cu asta.
Avem trei tipuri de înțelepciune:
înțelepciunea inferioară, care este dată de manifestarea înțelepciunii naturii inferioare umane;
înțelepciunea superioară, care este dată de manifestarea înțelepciunii naturii superioare umane;
înțelepciunea divină, care este dată de manifestarea înțelepciunii naturii divine umane.
Mărimea manifestării înțelepciunii la nivelul naturii inferioare, superioare sau divine este direct proporțională cu manifestarea credinței în Dumnezeu, a celorlalte virtuți divine, precum și cu gradul de elevare spirituală a ființei respective.
