Crezul

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului și al Pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și   S-a făcut om.

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vie cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie. Amin!

Acest simbol al Credinței (Crezul) a fost elaborat în secolul al patrulea d.H.
Astfel, prima sa parte, cea care se termină cu „a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit”, a fost stabilită la Niceea, în anul 325 d.H., de către 318 episcopi aflați sub inspirație dumnezeiască.
A doua parte a Crezului, cea care începe cu „și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul”, a fost concepută, după 56 de ani, de către 150 de episcopi. Aceasta s-a petrecut la cel de-al doilea sinod ecumenic, ținut în anul 381 la Constantinopol.

El a apărut din dorința liderilor religioși de atunci de a contracara anumite erezii care apăruseră între timp vis-à-vis de textul primei sale părți, erezii care amenințau să submineze, după cum considerau ei, adevărurile eterne ale creștinătății.
Voi încerca, în continuare, o mică analiză spirituală a esenței acestei declarații sacre de credință în Dumnezeu, numită de întreaga creștinătate Crez.

 Cred în Dumnezeu

„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.”

Se cunoaște lupta acerbă care s-a dus în vremurile apostolice, dar și multă vreme după aceea, între susținătorii politeismului și cei ai monoteismului, ultimii fiind, după cum se știe, în minoritate.
Prin această primă frază a Crezului, cei care l-au conceput au stabilit fără echivoc credința lor monoteistă: credința într-un singur Dumnezeu, într-un Unic Creator al tuturor celor care pot fi văzute sau nu — exact ceea ce susținem și noi în „Focul Sacru”: credința în Sfântul Duh, pe care L-am identificat ca fiind, de fapt, Unicul Creator.
Sfântul Duh Primordial este Unic, iar toate celelalte existențe ale Creației Sale nu sunt altceva decât multiplicări ale acestei unicități; omniprezența, omnisciența și omnipotența Sa fiind explicate cel mai bine în acest mod.

„Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii.”

Credința în Dumnezeu, reprezentat la cel mai înalt nivel de Sfântul Duh, Tatăl Ceresc și Mama Cerească (Dumnezeu este și Tată, și Mamă pentru noi, cele două principii primordiale – feminin și masculin – îmbinându-se în El la cel mai înalt nivel, într-o simbioză divină perfectă), este îndreptată în egală măsură și către Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care are toată puterea în Cer și pe Pământ.

„Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu

Tatăl, prin Care toate s-au făcut.”

Aceste cuvinte ale Crezului consfințesc, de fapt, ceea ce spuneam mai înainte, arătând cât se poate de clar că Hristos este parte a lui Dumnezeu.
El nu a fost „făcut” (creat), așa cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul sistemelor vii planetare – despre care am relatat deja anumite aspecte -, ci S-a născut în Sinea Sa Divină.
La fel ca toate duhurile care animă elementele Creației, este rodul unirii divine dintre Tatăl Ceresc Primordial și Mama Cerească Primordială.
De aceea, Sfinții Părinți L-au identificat ca fiind „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
Este rodul Iubirii Divine Primordiale, din care toate s-au făcut.

„Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut Om.”

Hristos, primind cea mai grea misiune pe care a avut-o vreodată un Duh Divin, a venit la trup în această lume materială, S-a născut Om și I s-a pus, așa după cum poruncise Îngerul, numele de Iisus.
Iar oamenii, în urma faptelor Sale, I-au spus Iisus Hristos.
A venit pe Pământ, a fost Om și Dumnezeu în același timp, pentru a ne arăta nouă, fraților Lui mai mici, mult mai puțin evoluați spiritual, cum să trăim în această lume ca oameni și ca dumnezei.
Adică să fim oameni și, în același timp, să lăsăm duhul nostru, esența noastră, să-L manifeste pe Dumnezeu prin întreaga noastră ființă, pentru ca noi să căpătăm, astfel, mult dorita „asemănare” cu El.

S-a întrupat în Fecioara Maria și S-a făcut Om, urmând calea nașterii la fel ca noi toți, pentru a ne fi pildă adevărată — pentru ca noi să-L putem privi și asculta ca pe un frate, pentru ca noi să vedem faptele Sale, să înțelegem că El este Calea, Adevărul și Viața și să realizăm că numai dacă Îl vom urma în faptă vom fi mântuiți, vom evolua spiritual și vom cunoaște, astfel, Împărăția Cerurilor.

„Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi, după Scripturi.”

Iisus, în urma uneltirilor arhiereilor (care, prin aceasta, nu au făcut altceva decât să împlinească Planul lui Dumnezeu — plan ce trebuia dus până la capăt de Fiul Său), a fost condamnat la moarte și răstignit pe Cruce.
De ce a trebuit să se întâmple aceasta? De ce să moară în chinuri? De ce să moară pe Cruce?
Pentru trezirea conștiinței oamenilor din acea vreme – marea lor majoritate aflându-se în tenebrele întunericului și ale necredinței, crezând în tot felul de idoli și zei și ignorându-L pe Dumnezeu – a fost nevoie de un șoc puternic.

Moartea pe Cruce a lui Iisus, Fiul Omului, a produs acest șoc.
Faptele Lui nu au avut impactul pe care l-au avut Patimile Sale, care au culminat cu momentul răstignirii. Au fost cele mai înălțătoare momente de dăruire a Iubirii, oferite de Cel care S-a rugat lui Dumnezeu tot timpul pentru cei care L-au chinuit, pentru cei care I-au bătut mâinile și picioarele în cuie pe lemnul dur al Crucii.
Prin moartea Sa și prin sângele vărsat, a adus mântuirea noastră și a sfințit pe veci Crucea, care, dintr-un instrument de tortură folosit adesea în vremurile Vechiului Testament, a redevenit un simbol al lui Dumnezeu, în această lume, dar și în Ceruri.

„Și S-a înălțat la Ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vie cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.”

După moartea Sa pe Cruce, Iisus-Omul și-a terminat practic misiunea. După Înviere, El este Dumnezeu.
Astfel, Trupul Său și-a pierdut consistența pământeană și a căpătat treptat — în timpul celor 40 de zile petrecute împreună cu apostolii Săi — consistența conceptuală a unuia dintre corpurile Duhului Său, cunoscut în „Focul Sacru” drept corp eteric.

Acest fenomen explică cele spuse Mariei Magdalena, atunci când, într-o pornire de mare Iubire pentru Învățătorul ei, a vrut să-L îmbrățișeze:

„Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”

Aceste cuvinte adeveresc cele spuse mai înainte și fac referire la faptul că procesul despre care am vorbit încă nu se terminase, ci era în plină desfășurare.
După 40 de zile, acest proces s-a încheiat: Duhul Fiului Divin — mai exact, părticica desprinsă, prin diviziune divină, din Entitatea Divină a Fiului Divin (căci la trup nu a venit Entitatea Divină a Hristosului în integralitatea Ei, ci doar o părticică din Ea) — S-a Înălțat la Ceruri și Și-a reluat locul de-a dreapta Tatălui Său, fuzionând cu Entitatea Divină a lui Hristos și cârmuind Împărăția fără de sfârșit a Unicului Creator.

Iată și răspunsul pentru cei credincioși, dar fără cunoaștere spirituală, care întreabă: „Dar cât a fost la trup, cine a condus Împărăția lui Dumnezeu?”
Răspunsul este, așadar: tot El.

„Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care de la Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.”

Cuvintele „Domnul de viață Făcătorul” arată, pentru cel care are urechi de auzit, cine este de fapt Sfântul Duh:
Cel din care toate au pornit, Scânteia Divină a lui Dumnezeu, Chintesența a tot și a toate, Unicul Creator.

„Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie. Amin!”

Biserica lui Hristos este bine să fie una, unită, și nu dezbinată. Ea trebuie să poarte cuvântul lui Dumnezeu printre oameni și să-i îndrume pe aceștia să respecte esența Învățăturii.
Aici, cuvântul „apostolească” semnifică faptul că ea trebuie să promoveze mai departe Învățătura lui Iisus, Fiul Omului, și nu că este bine să fie așezată pe Apostolii Săi.
Biserica a fost și este a Lui Iisus, Fiul Omului. Ea trebuie așezată, în mod exclusiv, pe Învățătura Sa, cea cuprinsă în Evanghelii, și nu pe a Apostolilor.
El este Învățătorul și Unicul Reper al celor care cred în Învățătura Sa.
Apostolii au fost ucenicii Săi și ar trebui să fie pilde pentru noi, nu repere.

Adevărata Biserică a lui Hristos este cea care pune Iubirea și iertarea la loc de frunte și care predică oamenilor necesitatea manifestării calităților divine, necesitatea împlinirii Voii Unicului Creator, necesitatea formării, într-un timp cât mai scurt, a unei singure „turme” în jurul Aceluiași Păstor: Hristos.
Liderii ei ar trebui să nu uite și să respecte cu sfințenie unul dintre sfaturile divine ale lui Iisus: „Și care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.”
Biserica este bine să slujească enoriașilor ei, și nu invers.

Mărturisirea prin botez semnifică, practic, recunoașterea originii noastre dumnezeiești, predarea noastră în totalitate lui Dumnezeu, căruia Îi aparținem trup, suflet și duh — punerea, fără nicio rezervă, a vieții noastre în mâinile Sale.

Fiecare dreptcredincios, iubitor de oameni, se va bucura întotdeauna când un frate de-al său se va întoarce de la necredință la credință și va face tot ceea ce depinde de el pentru ca acest lucru să se întâmple.
Hristos vrea să înviem din moartea numită „necredință” și să îmbrățișăm cu smerenie credința în Dumnezeu.
Așa se traduce, în esență, expresia „aștept învierea morților”.

Aceste cuvinte din Crez nu semnifică, în niciun caz, faptul că va veni o zi când morții se vor ridica din morminte.
Acest aspect al învierii morților din cimitire, din punctul meu de vedere, nu mai poate fi acceptat, și sunt convins – sau, mai bine zis, sper – că liderii pământeni ai Bisericii vor veni cât de curând cu precizări asupra acestui lucru.
Și aceasta pentru că, așa cum este el prezentat acum, se constituie într-o manipulare făcută cu știință sau neștiință, una care aduce prejudicii majore vieții spirituale și chiar materiale a oamenilor.

Toți cei care cred cu toată ființa lor în Dumnezeu știu că va veni o vreme în care acest timp al Legii karmei va trece, iar Legea Iubirii va fi întronată pe acest Pământ.
Va veni o vreme în care neiertarea și ura vor dispărea și vor fi înlocuite de iertare și Iubire:

„Să vă iubiți unii pe alții. Precum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.”

Să fim Oameni!

Ioan – coordonator spiritual „Focul Sacru”

*

Te așteptăm la curs: https://foculsacru.ro/cursuri/