Marele lup alb

 

Spuneți copiilor, nepoților voștri această poveste, care vine din adâncul sufletului neamului nostru traco-geto-dac... Nu lăsați minunatele basme și povești ale noastre să piară. Ele sunt profund inițiatice, educative și toate amintesc de Marea Școală de spiritualitate din Carpați, sursa lor principală, numită începând cu anul 533 î.d.H. Școala zalmoxiană.

Ioan

„Acum vom pătrunde într-o lume ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strașnica fiară a munților și pădurilor Daciei, mâna dreaptă a lui Zalmoxis cel care a vegheat și veghează asupra dacilor de la înălțimea Muntelui Sacru. Dar să luăm firul poveștii de la un capăt si să pornim încet, încet, în a-l depăna...

Se povestește că în munții ce-l adăposteau pe Zalmoxis, cel căruia îi dădeau ascultare geto-dacii se afla un Preot care avea părul alb ca neaua. Nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei și cu mare putere, dar care pur și simplu așa se știa de când era pe lume, cu plete lungi și albe ca omătul.

La început el umblase din sat în sat și vorbise cu oamenii convingându-i de adevărata credință, de puterea și bunătatea lui Zalmoxis. Aceasta era menirea sa de Preot și o îndeplinea cu sârg deosebit și bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea.
Preumblările sale între hotarele țării au durat însă până în clipa în care Zalmoxis, convins că are în el un slujitor puternic și demn de încredere, l-a chemat în munți, mai aproape de el.

Preotul, ascultând porunca, asta a si făcut. S-a urcat deci, în inima muntelui, în pădurea plină de brazi ce falnic se-nălța aproape de vârful de unde veghea același... Zalmoxis.
De acum, Preotul nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost și mâncare țăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peșteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fusese vreodată pe Pământ.
Preotul nu stătu degeaba în pădure. Neavând pe aproape oameni cărora să le vorbească, începu cât era ziua de lungă, să glăsuiască viețuitoarelor codrului. Mai mult: stând singur și având drept tovărășie doar fiarele și viețuitoarele pădurii, în scurtă vreme, le-a prins graiul.

La început i-a fost mai greu, pentru că doar le înțelegea, dar mai apoi, încet, încet a început să le vorbească pe limba lor, să le ajute și chiar să le ceară sfatul în unele ocazii.
Nu de puține ori a facut în așa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua a ajuns astfel, în câțiva ani, conducător al animalelor pădurii. Dintre toate viețuitoarele de acolo, mari și mici, cel mai bine se înțelegea însă cu lupii, aceștia fiind mai aproape de sufletul său.

Haitele veneau mereu la coliba din gura peșterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare, învățându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne.

Le spunea:

- Cu toții ne-am născut pe același Pământ și trăim pentru bunul nostru stăpan, Unicul Creator al acestei lumi, atotputernicul. Și eu și voi, dar și bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, așa că, să nu ucideți decât căprioarele care, dintr-o pricina sau alta, nu mai sunt de trebuință.

Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale, iar atunci când nu înțelegeau ceva întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna, după astfel de clipe, veneau la Preot, se iertau reciproc și-i cereau și lui iertare. Îl iubeau ca pe unul din frații lor și-l respectau ca pe o căpetenie.

Viața Preotului continuă așa mulți ani, dar soarta lui avea să se schimbe în curând.
În vremurile acelea, nu numai Preotul trăia în bună înțelegere cu jivinele de prin păduri și munți; întreg poporul geto-dac se înțelegea cu haitele de lupi și mai ales cu acelea care creșteau și se înmulțeau sub oblăduirea lui Zalmoxis.

Poate tocmai de aceea Preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de lupi… sau poate fusese mâna lui Zalmoxis, asta nu o mai știm, căci pierdut pe veci în negura vremii ramâne acest lucru. Dar dacă geto-dacii trăiau uniți prin credință în Cel Unic și prin călăuzirea lui Zalmoxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune și să le îndrume. În afară de foamea care le cuprindea deseori, nimic nu le ținea împreună.
Zalmoxis înțelesese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbeliște care se apropiau, așa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl tot frământa.

Îl chemă deci la el pe Preotul cu părul alb ca neaua.

- Preotule, spuse Zalmoxis, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munți și până acum. Știu cât de bine te înțelegi cu sălbăticiunile pădurii și mai cunosc și faptul că haitele de lupi te ascultă orbește. Sufletul ți-l cunosc, mai de demult, pe de-a-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine și pentru ce ți-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele și a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul dacilor. Ești gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?

În timp ce grăia, Zalmoxis se uită în ochii, în sufletul Preotului și văzu, încă o dată, că are în fața sa un supus ce s-ar fi aruncat și-n flăcări pentru fericirea țării sale.

Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de el și vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară când le vorbea țăranilor pe care-i povțuia despre adevărata credință și puterea ei:

- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea și fericirea nemului meu. Voința ta Zalmoxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor, nu pot decât să-ți mulțumesc pentru că m-ai ales. Poruncește și dacă este nevoie voi muri pentru neamul meu, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele tale și mă supun ție.

- Nu, Preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zalmoxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar în inimile dușmanilor țării ar aduce o mare ușurare pentru că soarta gliei Daciei va depinde, de aici înainte și de tine. Așa să știi!

Zalmoxis tăcu preț de câteva clipe părând că se gandește la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe Preot și continuă:

- Te voi transforma, de vrei, prin puterea mea și a Pietrei Sacre, întru Gloria veșnică a dacilor liberi, într-un lup… dar nu într-unul obișnuit. Părul ți-e alb ca neaua și asta îmi arată gândirea ta adâncă. Brațul ți-e puternic, iar asta dovedește forța ta. Îți voi dărui astfel nemurirea și vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă dar și pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca și până acum, supusul meu.

Preotul cu părul alb ca neaua, avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:

- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăști, răspunse Zalmoxis apăsat și ferm, ci eu. Hotărârea mea este luată, iar de voiești așa va fi.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zalmoxis.
- Știu. Dar iată ce trebuie să faci.

Prima ta menire este aceea să unești toți lupii sub cuvântul și porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta porunca. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mine, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru țară.

După ce termină ce avea de spus, Zalmoxis se ridică de pe tronul său de granit și se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei și o înalță spre Cer.
Din inima Pietrei Sacre a geto-dacilor porni o rază de lumină ce învalui dintr-o dată pe Preot într-o ceață orbitoare. Orice muritor de rând și-ar fi pierdut vederea în fața acelui fantastic spectacol.

Ca prin minune, Preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toți ceilalți, ci într-unul așa cum nimeni nu a mai văzut vreodată până atunci și nici după aceea.
Lupul, nou ivit, era unic în toată seminția sa. Mare de statură, cât un urs, avea ochii precum jăraticul, labele mari, viguroase, ghearele puternice și ascuțite, colții lungi și ascuțiți și ei ca săbiile, iar blana albă, mai albă ca laptele.

Prin vrerea Celui Unic, prin acceptarea Preotului și prin puterea bunului Zalmoxis, se născuse Marele Lup Alb al dacilor liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb a început imediat și nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din țară, de la cățelandrii abia născuți până la cei mai bătrâni și neputincioși, să se afle sub conducerea sa.
Pasămite, lupii așteptaseră și ei îndelung momentul în care vor avea un conucător demn, un ales al Celui Unic.

Marele Lup Alb a avut grijă să învețe haitele să nu mai atace casele și gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toții, pentru a porni la luptă.

În acest timp Zalmoxis le-a cerut dacilor, să-și ajute frații de sânge, cum erau considerați lupii, să le ofere hrană și adăpost ori de câte ori aveau nevoie. Aceștia, la rândul lor, aveau datoria, învațată de la conducătorul lor, să-i ajute pe geto-daci în luptă si în apărarea Daciei și a Muntelui Sacru.

Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zalmoxis, aducându-i vești aflate de la lupii ce erau câtă frunză și iarbă prin munții și luncile Daciei. Nimeni nu trecea spre hotarul Sacru fară ca fiarele să aibă de știre, anunțându-și imediat cârmuitorul.

În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacați, iar libertatea și viața le era pusă în pericol, ei intrau în luptă alături de armate și loveau dușmanii de unde aceștia se așteptau mai puțin. Nenumaratele victorii ale dacilor au fost câștigate astfel, cu ajutorul lupilor care-și ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului ținut al Daciei.
Tot ei erau aceia care pătrundeau neștiuti de nimeni în taberele dușmane aducând informații prețioase Marelui Lup Alb, pe care, la rândul lui, le transmitea comandanților de oști. Marele Lup Alb avea și sarcina de a aduce în fața lui Zalmoxis, la dreaptă judecată, trădătorii și lașii.

După ce aceștia erau judecați, după faptele lor, erau dați lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare și nedemnă, constituind astfel, un exemplu de neurmat pentru ceilalți.

Toți cei care se simțeau vinovați se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepți și bravi, atunci când auzeau din mijlocul munților urletul său de luptă, simțeau cum se înfioară, până în străfundul ființei lor, de mândrie și curaj, și porneau la luptă cu gândul că nimeni nu-i poate învinge. Mâna protectorate a lui Zalmoxis era deasupra lor și îi apăra.

Atunci când dușmanii se simțeau împresurați de haite și oameni și auzeau cântecul de luptă al Marelui Lup Alb, înțelegeau repede că sfârșitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare fiind, de fiecare dată, rușinoasa fugă.

Trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. În acele vremuri, în rândurile dacilor erau puțini trădatori și cei mai mulți proveneau din mulțimea străinilor adăpostiți din mila acestui brav popor, dar care în micimea lor nu se mulțumeau întotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult.
Dacă pe trădătorii pripășiti îi devorau lupii, nenorociții trădători din rândurile poporului geto-dac, după dreapta judecată a lui Zalmoxis, erau lăsați să moară de foame în chinuri și apoi, trupurile lor, erau lăsate pradă vulturilor. Sila ce o aveau lupii față de aceștia, nu îi lăsa să se apropie de leșurile lor.

Într-o vară, în fața intrării în muntele ascuns, Zalmoxis privind la cerul înstelat și gândindu-se la poporul său drag, l-a întrebat pe Marele Lup Alb:

- Spune-mi prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând și poate ți s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.

Marele Lup Alb l-a privit mirat spre Zalmoxis și a spus:

- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aș putea dori eu. Destinele Daciei și fericirea neamului meu sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Știu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aș putea întoarce la ființa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, dacii au nevoie de mine așa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate. Acum, așa cum sunt ele, haitele de lupi s-ar destrăma și nu ar mai fi de folos dacilor, nu i-ar mai ajuta în lupte. Mai mult, în scurta vreme ar începe iarași să atace oamenii și gospodariile lor. Lasă-mă rogu-te așa cum mă aflu, pentru că hotărârea ta de atunci a fost înțeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ți respect voia și-ți mulțumesc pentru credința ta, dar totuși îți voi spune de ce te-am întrebat aceasta.

Zalmoxis continuă, după o scurtă cugetare:

- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte și de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, ofta Marele Lup Alb. Știu însă că de mai mare folos îți pot fi așa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Așa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! - relua ușor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă?

Marele Lup Alb stătu puțin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zalmoxis însă, îi spuse:

- Grăiește, nu ai teamă! Spune ce ai pe suflet!
- Mărite Zalmoxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe daci de greșeala pe care o vor săvârși?

Zalmoxis se încruntă ușor și spuse ferm:

- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-și trăiască viața așa precum aleg. Să vadă unde greșesc și apoi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă asta în putință.
- Înțeleg, stăpane.
- Acum, hai să mergem! - mai adaugă Zalmoxis.

Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns.
Legătura Marelui Lup Alb și, prin el, a haitelor, cu geto-dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înțelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla, deoarece, câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credința strămoșească în Zalmoxis. Și asta pentru că fiarele aveau o singură dorință: să apere, de era nevoie cu prețul vieții lor, Muntele Sacru și țara acestuia.

Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb și geto-dacii au trăit în bună înțelegere, se ajutau unii pe alții în viața de zi cu zi și în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate lupii ce-i erau supuși, la fel cum Zalmoxis făcea cu oamenii, cei supuși lui.
Toate bune și frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este așa, fericirea și înțelegerea nu pot dura la nesfârșit.
Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supușii lui

Zalmoxis, spre marea lor nefericire, căzând sub influența altor așa ziși învațători începuseră să se îndoiască de puterea lui Zalmoxis, îndreptându-și rugăciunile și ofrandele spre alte credințe, străine neamului dac.
Trădătorii de neam și țară au apărut și ei în acele vremuri.
Nu s-au mulțumit însă numai cu trădarea și, de teamă ca nu care cumva să ajungă în fața Marelui Lup Alb, au început să omoare toți lupii care le ieșeau în cale.
Pacea dacilor, în general, începea să se clatine serios, în special datorită fricii și pierderii credinței strămoșești.

Din haitele numeroase ce populau pe atunci țara, rămâneau pe zi ce trecea tot mai puține animale, iar lupii, înfricoșați de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munți și păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănțuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, frați. Puțini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb.

Mai întâi câțiva, răzleți, apoi din ce în ce mai mulți, oameni trădători, își luau armele la spinare și cutreierau codri pentru a-i ucide pe lupi.
Nimeni nu rostea cu voce tare un anumit gând, dar fiecare în sinea lui spera că într-o zi o să-l găsească pe Marele Lup Alb și o să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată pe măsură.
Se spune că, printre daci, pătrunseseră, prin grația trădătorilor destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revoltă pe cei mai slabi de înger mai întai și apoi, încet, încet și pe ceilalți.

Și astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce se știa dinainte: supărat pe nelegiuirile din jurul său, Zalmoxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb și împreună s-au retras în ascunzișul muntelui, interzicând totodată prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoțească trupele în luptă.

Zalmoxis îi spuse prietenului său cu blana albă ca neaua:

- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici macar eu nu-l cunosc, dacii se vor căii pentru greșelile lor și vor înțelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire și pace.
Până atunci însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aștepta împreună prietene, până când va sosi clipa în care dacii vor crede iarași în libertatea lor și în noi.
Să mergem deci în munte, să ne rugăm Celui Unic și să așteptăm. Este singurul lucru ce ne mai stă în putință să facem acum.

Îndurerat, cu ochii scăldați în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă:

- Oare, ani mulți vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulți, ci foarte mulți, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei și sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am putea face. Vino! - mai adăugă Zalmoxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra geto-dacilor.

În Triunghi îl aștepta Moș Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeași durere surdă, nemângîiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse.
Cerul își întorsese fața de la dacii cărora le slăbise credința. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja.
Priveau bolta înaltă a grotei și fiecare trăia în sine sa propria durere, care era și durerea celorlalți.

Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zalmoxis, fără ajutorul lui și al Marelui Lup Alb, acești ultimi bravi daci au fost în cele din urmă învinși, iar cei care au reușit să scape cu viață, s-au refugiat în adăpostul oferit de marea Cetate a Munților Apuseni. Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraților săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi în sufletul lui și-ar fi dat seama că marele conducător cu blana albă ca neaua plânge cu durere.

În fața sa se desfășura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. Odată cu biruirea definitivă a dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă Zalmoxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o facea, însemna că erau vremuri de mare izbeliște pentru urmașii dacilor liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea la Zalmoxis povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.

Deși s-au scurs de atunci mulțime de secole, Marele Lup Alb și astăzi mai veghează și așteaptă îndurarea lui Zalmoxis întru iertarea dacilor liberi, în rândul cărora el însuși se născuse. Încă mai spera să vină clipa în care Zalmoxis îi va cere să strângă iarași haitele pentru a alunga dușmanii, pentru a reclădi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credincioșilor și a-i înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

În codrii bătrâni ai munților, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.

Pământul, frunzele și Cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți?

Sursa New Conspiracy

Fundaţia Focul Sacru

Accesaţi... http://foculsacru.ro/despre-noi/prezentare-2/ şi urmaţi apoi link-ul din pagină.