Sunati la: 0040-743 033 867 Email: office@foculsacru.ro
logo_pad_white
×

Donații și cotizații Fundația Focul Sacru

Fundația Focul Sacru

CIF 28181098

BANCA TRANSILVANIA

RO94BTRLRONCRT0351175601- pentru Lei

RO44BTRLEURCRT0351175601 - pentru Euro

COD SWIFT: BTRLRO22

Focu Sacru


Articole

Nature

Mă voi întoarce la Rădăcini

Ma voi intoarce la Radacini 2019-01-30 21:05:56

 

Soarele arde cu blândețe podoaba verde a dealului Cetății Dacice de la Costești. Arde încălzind pământul bătătorit de ploi și de ninsori, dar și de pașii celor care au trecut prin acest ținut de-a lungul miilor de ani. Un pământ încărcat și greu încercat, cu o istorie adâncă, înălțătoare și adevărată. Un pământ care poartă cu mândrie urmele neșterse ale amprentelor pline de semnificații ale trăitorilor acestor locuri. Ele au fost impregnate de-a lungul miilor de ani de geto-dacii noștri dragi în tot acest ținut binecuvântat de Dumnezeu.

Totul freamătă în jurul bărbatului care pășește încet și apăsat, urcând cu hotărâre pe drumul care duce la străvechea cetate. Ajungând la porțile ei spune o rugăciune, apoi intră prin tainica și nevăzuta poartă a acesteia, fremătând de bucuria revederii. Urcă încet, îngândurat, pe marele platou. Și… deși este numai el acolo, are clar sentimentul că, de fapt... nu este singur.

Se simte înconjurat de o lume nevăzută care, într-o primă fază, îl analizează cu atenție, apoi îl mângâie, aducându-i în suflet o liniște vie care îl face să cadă într-o visare binefăcătoare. O trăire profundă, interioară, brusc transformată într-o revelație neașteptată. „Vede” cu „ochii” sufletului său imagini care, într-o prima fază, îl surprind și apoi îi aduc o stare de fericire pe care o mai simțise, cu ani în urmă, într-o zi de Grație Divină. Atunci când, pentru prima oară, a  văzut Lumina…

Bărbatul rămâne tăcut, într-o stare de beatitudine, și are senzația că plutește parcă deasupra platoului Cetății de la Costești

Își „vede” trecutul ca fiu al neamului său, prin fața ochilor săi perindându-se momente ale trăirilor sale în aceste locuri binecuvântate. Își vede frații și surorile, se vede pe sine iubind și luptând în același timp acolo, pe acele dealuri, pentru Viață și pentru Adevăr.

Simte pentru prima oară cu claritate Forța Neamului, realizează brusc ce înseamnă și ce este ea de fapt. Simte și aude cu toată ființa lui chemarea străbunilor. O chemare care nu constituie însă un îndemn la întoarcere în trecut, ci un sfat blând prin care ei îi cer să nu uite de valorile spirituale ale neamului său și să le aducă în prezent. Să le arate, fără ezitare, poporului său.

Duhul și sufletul său, împreună cu entitățile spirituale din jur, înalță o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Soarele își întețește brusc Lumina, dar el remarcă, plin de uimire, că nu mai simte aproape de loc dogoarea lui. Simte însă altceva, un alt tip de căldură, una care nu îl toropește, nu îl arde, ci din contră, surprinzător, îl răcorește, îl învăluie într-un mod plăcut, îl trezește la viață.

Simte freamătul platoului însorit, simte toate existențele din jurul său care vibrează parcă din ce în ce mai înalt, în ton cu natura înconjurătoare care se bucură și… miroase a Iubire.

Aude brusc greierii cântând într-un cor amețitor acompaniați de o mulțime de păsări ale pădurii. Privește spre cer și vede în fața ochilor săi un albastru ireal. Apoi, vin „păsările cerului”, îngerii, o mulțime de entități spirituale îngerești care se îmbrățișează cu toate celelalte existențe prezente, entități spirituale ale locului sau venite cu mare alai de prin toate ținuturile sacre ale Daciei străbune, la sărbătoarea care se pregătea…

La un moment dat, duhul omului se prinde, împreună cu celelalte entități spirituale, într-o horă amețitoare și în același timp înălțătoare: Hora Dacilor. În mijlocul acestei înlănțuiri frățești apare brusc un mare rug aprins care dă un plus de strălucire acelui loc și acelei hore sacre. Pe neașteptate, deasupra lui se ivește semeț, falnic, purtând un veșmânt simplu preoțesc, alb strălucitor, cu pletele lui la fel de albe mângâiate de vânt, cu brațele larg deschise...  Zalmoxe.

Omul, rămâne încremenit de uimire. Este pentru prima oară când îl „vede”. Nu știe prea multe despre el, dar ceva sau cineva îi spune că acel Bătrân înalt și drept ca o lumânare, cu ochii săi pătrunzători și  strălucitori ca două stele, nu poate fi altul decât Marele și Iubitul Conducător Spiritual al geto-dacilor.

Bărbatul se uita fascinat la chipul semeț și strălucitor al acestuia și vede cum Zalmoxe îl privește de la înălțimea rugului aprins. Apoi, fără să spună vreun cuvânt acesta își ridică încet mâna dreaptă și o fixează deasupra tuturor celor uniți în acea horă sacră, dar și asupra omului, într-un gest de binecuvântare divină.

Bărbatul își pleacă încet capul cu pioșenie și adânc respect. Nu simte nimic, decât energia uriașă a Iubirii care începe să crească vertiginos în el. Își ridică ușor privirea sperând, cu toată ființa sa, că Zalmoxe nu a plecat și că îl va mai vedea măcar o clipă.

Tresare, cutremurându-se. În fața lui, pe același rug aprins stă acum Altcineva, care îi zâmbește larg și apoi încet, face asupra lui precum și a entităților spirituale prezente, semnul Sfintei Cruci. Apoi, privindu-l cu ochii Săi strălucitori, în care se putea vedea limpede Iubire Sa nețărmurită, îi spuse ferm, liniștit și blând:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău ca pe tine însuți. ”

Cuprinzându-i apoi pe toți cu brațele Sale larg deschise, într-o îmbrățișare frățească, dumnezeiască și privind în ochii larg deschiși ai omului, îi spuse acestuia:

Mergi și amintește fraților și surorilor tale, fraților și surorilor Mele, sfatul pe care vi l-am dat cândva vouă ca oameni și frați ai mei:

„Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să va iubiți unul pe altul.”

Bărbatul se închină cu smerenie și adâncă pioșenie, aplecând capul său. Când ridică privirea, El numai era, dar deasupra rugului aprins, înălțându-se spre Cer într-o ardere paradisiacă, văzu  cât se poate de clar… Focul Sacru, Focul Iubirii Sale.

Greierii, acompaniați de păsările pădurii se pregătesc de partea finală a concertului lor. Un final sublim și înălțător, în acord cu întreaga natură înconjurătoare care cântă și ea, în armonie cu sufletul omului, cu sufletele celorlalte existențe vii care tocmai trăiseră împreună un moment înălțător, o binecuvântare dumnezeiască.

Bărbatul rămâne drept în mijlocul marelui platou. Apoi, vibrând cu toată ființa sa, rosti încet, așa ca pentru sine, cu o voce coborâtă în care se simțea însă multă fermitate și o hotărâre de nezdruncinat: Mă voi întoarce la Rădăcini!